Wolfgang – Tragedia la care o să râzi amar.

Vineri seară, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, a avut loc premiera spectacolului Wolfang, în regia lui Radu Afrim. Sunt atât de impresionat încât țin neapărat să vă povestesc. Așa că…

În teorie, piesa  spune povestea complexă a unei fete (Fabiana) care a fost răpită și ținută captivă timp de 8 ani într-o pivniță, precum și a relației acesteia cu răpitorul (Wolfgang). Dar versiunea lui Radu Afrim de Wolfang mi s-a părut mai degrabă o poveste despre disfuncționalitățile famiilor noastre aparent sănătoase. Despre cum frica de femei se învață informal și inconștient acasă. Despre cum gelozia și lipsa de încredere distrug orice mediu și dau naștere unor monștri. Despre cum alcoolismul și depresia se întrepătrund armonios până când nu mai știi care a fost prima. Despre relațiile de love-hate între copii și părinți. Nu în ultimul rând, despre singurătate.

Foto: Romulus Boicu

“Acum singurul lucru pe care mi-l doresc e să mai trăiesc un pic. Dar fără să sufăr. De fiecare dată apare ceva care mă tulbură. Înainte era lipsa de iubire, acum e spaima. Spaima de tot. (…) Fiule, hai mai stai și tu cu mine, te roog, chiar îmi lipsește compania ta… Tu ești tot timpul ocupat, iar el mă iubea… Mă iubea așa de mult că și-ar fi dorit să nu exist”. 

(Mama lui Wolfgang, interpretată magistral de Loredana Grigoriu).

Tragedia victimei era evidentă, așa că regizorul pare că nu a pus accent pe ea, concentrându-se pe a contura perfect profilurile psihologice ale celorlalte personaje. A fot un scop superior acela de a face oamenii să înțeleagă cum se ajunge la tragedie. Cum devine răpitor psihopat un băiat și cum transformi o fată cu 10 la școală în victimă.

Dar dincolo de poveste și de mesaje, este abslout impresionantă punerea în scenă, atenția excepțională la detalii. Nu că aș fi vreun mare expert în teatru, dar “Wolfang” mi s-a părut echivalentul primului desen animat în 3D sau al finalei Champions League față de un derby din campionatul nostru. Nu doar că este un spectacol extraordinar în sine, dar este la un alt nivel. Am rămas cu gura căscată încă de când s-a tras cortina și ni s-a dezvăluit vizual lumea aberantă propusă de Radu Afrim (cunoscut exact pentru aceste lumi pe care le crează). Apoi, timp de 2 ore și un pic, spectacolul a curs extrem de cinematografic, ca un film pe scenă. M-am bucurat să aud impresia asta și de la tatăl celui care a semnat scenografia, Romulus Boicu, om care a văzut mult mai mult teatru decât mine.

Foto: Romulus Boicu

Sabina Brândușe, minunata mea soție care nu consumă deloc alcool în viața reală (nu știe ce e bun) joacă incredibil de credibil rolul mamei alcoolice a victimei. Femeia care ar vrea să fie o mamă mai bună dar nu își găsește resursele. Soția care nu mai știe dacă e fericită sau nefericită. Soțul ei din piesă este Mircea Postelnicu, pe care îl știți probabil din “Ana, mon amour“. Andrei Merchea este fantoma tatălui lui Wolfgang, “prea-iubitul pop-star al comunității”; tot Andrei este cel care a scris textele pentru cântecele originale ce formează o parte mare din coloana sonoră a spectacolului. Emanuel Becheru este prietenul lui Wolfgang și cel care practic o salvează la final pe Fabiana. Două personaje cumva atipice sunt interpretate de Cristina Mihăilescu (o vedeți în serialul “Ai noștri” la ProTv) care joacă un soi de pițipoancă care se îndrăgostește de răpitor, respectiv, Valentin Florea care este bijutierul ușor nebun, căsătorit cu un câine. Aceste două personaje transmit foarte bine singurătatea și comportamentul excesiv la care sunt împinși oamenii din ziua de azi.

Rolurile principale sunt interpretate de Florin Hrițcu și Cătălina Bălălău. Întâmplarea a făcut ca în vară, la avanpremieră, să iau masa cu ei fix cu câteva ore înainte de începutul spectacolului. Nu știu să pun în cuvinte emoțiile lor, cum umblau ușor bezmetici întrebându-se dacă fac bine ce fac. Au făcut foarte bine și mi se face pielea de găină amintindu-mi-l pe Florin la aplauze aproape nestăpânindu-și lacrimile. Extrem de emoționant.

Foto: Romulus Boicu

Dau din casă și vă spun că pregătirea lui Wolfgang a fost un proces de vreo două luni în care toți actorii implicați au tras mult. Radu Afrim este un regizor care provoacă. Provoacă atât spectatorii, dar mai ales actorii să iasă din zona de confort. Și cât am stat pe lângă ei, am auzit din gura tuturor același lucru: “a fost o experiență genială”. Din echipă au mai făcut parte Erika Márton (costume), dar și, rețineți acest nume ca să spuneți peste câțiva ani că îl cunoașteți din 2017, Rareș Moldoveanu, pe post de asistent de regie. Rareș are 19 ani, era în vară elev și a fost asistentul voluntar al lui Radu Afrim în timp ce mai avea câteva zile până la Bac. Zilele acestea a dat examen de admitere la UNATC – Regie.

Vă recomand cu toată încrederea să faceți cumva să vedeți acest spectacol. Nu știu cât va reuși să depășească granițele nemțene acest spectacol, din motive de cum-e-(dez)organizată-lumea-teatrului-românesc, dar cu siguranță Wolfgang dă o palmă tuturor celor care fac pe deștepții pe tema teatrelor de provincie. Se fac multe lucruri bune și în afara celor 4 orașe cu PR bun. Rămâne doar să le vedeți. În perioada următoare, spectacolul poate fi vizionat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț pe 24 septembrie, apoi la Teatrul Jean Beart din Tulcea pe 5 octombrie și la Teatrul Luceafărul din Iași pe 11 octombrie.

Chapeau bas.

Foto: Romulus Boicu

0 Comments Join the Conversation →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *