Salvați cu adevărat Bucureștiul

De când m-am mutat la 800 de metri de Centrul Vechi, ajung acolo mai rar decât înainte. Dar de fiecare dată mă fascinează pur și simplu. Am ieșit aseară să mănânc ceva și m-am întors cu o idee:

Centrul Istoric al Bucureștiului ar trebui să fie declarat Patrimoniu Mondial al Umanității.

Nu o clădire, nu toate clădirile, ci el, per ansamblu, așa cum arată și cum respiră astăzi. Este singurul loc din lume unde pot coexista toate: desfrâul suprem la 100 m de biserica Stavropoles, barul de punkiști al lui Vlase la 50 de metri de discotecile de housereală, prostituția “mascată” și miile de cupluri care iau masa în oraș printre bordeluri ad-hoc. Demența aceasta senzațională trebuie protejată de vreo lege cretină care ar putea interzice gălăgia. Sau de vreun procuror cu moravuri grele care se dorește remarcat și care vrea să curețe zona de droguri și de fete.

Trebuie să dăm o lege prin care să suspendăm toate legile în aria care desemnează Centrul Vechi. Zona liberă și libertină a orașului ar putea fi un loc în care acceptăm cu toții că ne doare-n cur de legile idioate ale statului român. Nu avem nevoie nici de ISU, nici de Poliție, cu atât mai mult de ANAF. Cu siguranță, locul acesta ar putea fi mai bun fără mașinile lor parcate pe străzile pietonale. În loc să amendeze, ei ar trebui să fie cei amendați pentru tulburarea neliniștii și dezordinii publice.

Nu de alta, dar ce ar mai fi centrul istoric fără mica babiloniadă? Un alt oraș comunist, obosit, cu 60 de case interbelice și 15 restaurante tradiționale. Adică, nimic. Așa, astăzi, acolo ai de toate.

Dacă intrii în Centrul Vechi prin Lipscani, pe la Lupoaică, dai foarte repede de 2 baruri de metaliști. Rockul se aude tare din boxele alea de te întrebi unde ai nimerit, că ăștia la radio dau altceva… Dar se face lumină când ajungi pe Smârdan și pe Șelari, cele 2 străzi care sunt centrul Centrului. Aici muzica de discotecă răsună de la câte vreo 4 discoteci simultan. Alături, St. Patrick e un irish pub unde poți bea un Guinness și mânca relativ liniștit un burger, în timp ce urmărești parada trecătorilor și, desigur, a trecătoarelor; dar mai ales “dansul”, respectiv cine pe cine agață și cum, iar din când în când câte un “shot de iarbă”. Când crezi că le-ai văzut pe toate, dai de un club pe dreapta unde dansează două animatoare în chiloți pe pervazul din fața terasei. Un soi de fata în vitrina fără geamuri.

Pe Șelari e cam la fel, dar strada asta reușește o reconciliere istorică. Începe cu Gyros grecesc unde urlă tare muzica grecească mai ceva ca la Paralia Katerini și se termină cu o șaormărie turcească. Între ele vreo 10 stripteasuri, fiecare cu hostesse de tot felul care încearcă să agațe fiecare bărbat care trece pe stradă. Vorba unei prietene “și tu, Stane, zici că n-avem PR în țară“.

Nu departe de tot iadul acesta dumnezeiesc nimerești pe strada Franceză, unde sunt terasele liniștite (că veni vorba, vă recomand Magellan, care este un loc cu fine dining la prețuri de pizzerie).

Cafeaua de după

Țigara de după este un clișeu mediocru. Ceva cu adevărat tare este cafeaua de după. Dimineața la 10-11 orașul se transformă ca o scenă de teatru pe care se joacă altă piesă. Nu îți poți imagina ce era cu 7-8 ore în urmă în același loc. Petrecăreții iau micul dejun, beau o cafea, iar muzica nu mai e tare, ci cumva ambientală pentru ca toată lumea să își amintească cu o combinație de jenă și satisfacție ce a făcut în seara precedentă. Pentru câteva ore, Bucureștiul devine orașul plictisitor al grupurilor de turiști bătrâni care vizitează cu ghid toate prostiile, neștiind că au ratat ce era cu adevărat de văzut.

Mai devreme, pe la 8-9, poți face pozele sau filmările alea cu orașul pustiu. Căci în orice zi a săptămânii, la ora aia, străzile centrului istoric așa sunt: pustii. De pe la 12 începe, mai ales în zilele de weekend promenada familiștilor. Lipscaniul găzduiește cele mai multe magazine cu rochii pentru mirese, parcă pentru a face contrast cu depravarea nocturnă care îți oferă inclusiv prilejul de a vedea musulmani beți și cu homelessul ușor nebun care ar spune o poveste dar nu îl ascultă nimeni.

Bucureștiul este un oraș artistic, iar Centrul său vechi începe să găzduiască și muzicieni care cântă pe stradă și oameni care se mai nimeresc în vreun flash-mob și dansează din senin. Undeva, tot din Lipscani se face o alee numită “Hanul cu tei”. Comunitatea artiștilor plastici o știu pentru că acolo sunt cele mai multe materiale de pictură, iar publicul larg o știe, desigur, pentru o cârciumă.

Teritoriul libertății absolute.

M-am luat cu argumentația și am uitat de unde am plecat. Spuneam că înainte de mult discutata secesiune ardeleană, Centrul Vechi al Bucureștiului ar trebui să fie declarat teritoriu independent. Atmosfera sa unică trebuie conservată spre binele umanității, căci aici, cumva, coexistă toți și o fac în pace. Rockeri și cocalari, pițipoance și intelectuali, țigani și rasiști, familiști și depravați. Nimeni nu are treabă cu nimeni deși toată lumea are treabă cu toată lumea. Nu mai există pe pământ nicăieri așa ceva. Mă apucă râsul când aud de Cartierul Roșu din Amsterdam sau de Ibiza sau de Bangkok ca destinații de depravare. Nici măcar Christiania nu e ce ar putea fi Bucureștiul, pentru simplul motiv că așa ceva, vorba mucalitului, se poate dar e imposibil. Centrul vechi are de partea sa diversitatea supremă și unicitatea.

1 Comment Join the Conversation →

  1. Monica

    La margine de rău si bun….o Românie care nu mai e pitorească, poate nici măcar balcanică, dar cu siguranță pestriță, consumatoristă , alienată cumva…Si totusi, sub stratul acesta gros de moloz uman, rămâne esența. Pt cei care ştiu/ vor să mai ajungă la ea…..Felicitări pt că vedeți şi dincolo de aparențe!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *