Povestea unei note de plată

Sâmbătă la amiază pe plajă în Zanzibar, oceanul este la low-tide, așa mare lucru nu este de făcut. Cel mai bun moment pentru o bere și niște seafood la un beach bar al resortului Melia! Nu suntem cazați acolo, e prea scump, dar pentru o masă de prânz e tocmai bine.

Hassan este ospătarul nostru. Ne-a spus că nu îi vine să creadă că e așa puțină lume. “Ieri era plin aici, dar azi… e ca și cum aș fi în ziua liberă“. Spre deosebire de majoritatea locurilor de pe insulă, aici ritmul este “haraka-haraka” (repede-repede), nu “pole-pole” (încet-încet). Desigur totul vine cu un preț și nota este prea mare pentru a fi plătită cu cash. Îi spun lui Hassan că aș vrea să plătesc cu cardul. “Nicio problemă, dar trebuie să mergem la recepție.” Am urcat niște trepte până la intrarea în complex, unde ne aștepta o mașinuță electrică, timp în care am făcut o conversație ușoară cu Hassan. Aflu astfel că are 27 de ani, că mama lui stă la Londra, că i-ar plăcea să meargă în Dubai sau în Oman, dar doar în vacanță. “Sunt zanzibarez, nu îmi pot imagina să părăsesc locul ăsta.” Îl ascult și arunc o privire în spate. Oceanul s-a întors deja și se văd printre palmieri apele acelea turcoaz care atrag milioane de turiști. Așa pusă problema, da, Hassan are dreptate. M-aș putea obișnui.

Trec vreo 10-15 minute și ajungem în sfârșit la recepție, unde ne întâmpină cu un zâmbet protocolar Manel. Nu cred să aibă 25 de ani. În tot sistemul birocratic-corporatist al resortului, nota de plată trebuie introdusă de Hassan nu știu unde, așa că recepționera trebuie să mă distreze încă câteva minute. O întreb de unde este și îmi răspunde că vine din Franța. A venit în Zanzibar acum 2 luni, i se pare frumos, dar “când muncești aici, devine doar un alt birou, e drept, cu o priveliște superbă.” “Pe de altă parte“, îi zic eu să par deștept, “în Franța este extrem de ciudat în perioada asta…” Manel mă aprobă, după care îmi spune cu un glas trist

“Știi, chiar m-am trezit în dimineața asta cu un gând: cât de ironic este… Sunt în mijlocul Africii și mă simt mai în siguranță decât m-am simțit în ultimii ani oriunde în Europa”.

Cuvintele astea mi-au rămas în cap parcă pe repeat de atunci. Chiar așa… Europa pare că a ajuns un soi de Afganistan. În ritmul ăsta, un atentat nu va mai fi știre. Hassan a terminat treaba și pot plăti nota. Tranzacție aprobată. Ne întoarcem la plajă. Tipul îmi prezintă complexul de parcă ar fi PR-ul complexului. Verbalizez constatarea că este foarte pasionat și aflu că lucrează acolo de când s-a deschis, adică de 5 ani. “Știu fiecare colț de aici, căci am trecut prin toate pozițiile până am ajuns manager la Gabi Beach. Am lucrat la room service, am lucrat în toate restaurantele. Îmi place la nebunie să lucrez aici.”

În timp ce mașinuța ne plimbă printre bungalow-urile resortului (cumva) luxuriant, îmi amintesc de satul destul de sărac din spatele resortului. Kiwengwa. O adunătură relativ haotică de case care arată ca niște barăci netencuite din BCA. Și murdar, parcă pentru a face contrast cu apa imaculată a oceanului. Îl întreb pe Hassan ce fac oamenii din sat, cei care nu lucrează în resorturi, cum e viața în Zanzibar atunci când te-ai născut acolo. Astfel, aflu că localnicii au prioritate la joburi. Mai întâi cei din Zanzibar, apoi cei din Tanzania continentală. Există o convenție în acest sens între guvern și investitori pentru a proteja piața locală de muncă.

“Sunt mulți de pe continent aici, pentru că vezi tu, Zanzibarul a fost o insulă musulmană, a avut un șeic din Oman. Iar oamenii din sat, mulți dintre ei, urăsc resorturile astea. Le văd ca pe niște locuri pentru desfrâu și pentru creștini. Sub nicio formă nu vor să muncească acolo. Eu sunt un bun musulman. Lucrez de 5 ani aici și nu m-am atins de alcool. Am o slujbă bună și muncesc pentru că trebuie să fac ceva cu viața mea. Dar ei nu știu și nu vor să înțeleagă, deși le-am spus de mai multe ori că nu e cum își imaginează…”

Timpul zboră altfel în Africa, așa că nici nu m-am prins că au trecut 40 de minute. Soția mă întreabă dacă am mai mâncat o dată și îmi spune că sunt bun de trimis după moarte, că mă întorc greu. Îi povestesc cu entuziasm că plata cu cardul a salvat ziua, că am aflat o groază de lucuri. În timpul ăsta, în mintea mea, 2 lucruri se zbat pentru că, deși le accept nu reușesc să le înțeleg: astăzi, este mai sigur să trăiești în Africa decât în Europa, iar să muncești poate fi păcat…

Viața merge înainte la Kiwengwa. Hassan ne mai aduce o bere, iar seara Manel va afla că încă un atentat a avut loc în Europa.

0 Comments Join the Conversation →

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *